04/08/2016
NOTE. De Vacanță.
De foarte mult timp mă caznesc să scriu despre începuturi. Poate pentru că niciodată nu e ușor să vorbești de ceva ce simți că trebuie să încerci, ceva-ul acela pe care îl simți al tău, care te motivează și-ți sparge monotonia. Poate pentru că nu pot arata cu degetul când s-a petrecut.
Imi amintesc însă că Mufinarium nu a fost un plan. A fost un gând, o milisecundă. Imi amintesc o zi călduroasă de octombrie (27, mai exact) același drum spre casă, după multe luni palide, lipsite de culoare sau sens.
În ziua aceea am avut curaj să mă uit la mine fără să-mi fie frică și să mă întreb „Cum ar fi dacă ai reuși prin ceea ce faci să oferi o stare? Și cm ar fi dacă ai face asta acum, fără să mai amâni?” Starea pe care căutam să o ofer era de fapt starea de care aveam nevoie, de joc și vis, speranță, curată nebunie, renunțare dacă vreți. De viață nouă. De siguranță. De legături autentice. De alt acasă.
Bun. Cu gândul ăsta am ajuns acasă, mai bine zis am alergat. Știu că uneori pot fi extrem de naivă și visătoare. Si că acum vă vorbesc despre prajituri, nu de o idee de geniu :) Știu că pentru mulți e o utopie lumea mea. Știu că ar fi „trebuit” multe până la vârsta asta. Atunci am ales să nu-mi pese. Doar m-am bucurat că n-am murit pe interior.
Așadar, am făcut ce făcusem și altă dată, ceva dulce. Am pozat, pe balcon, cu telefonul. Lumina poate fi incredibil de bună, mai ales dimineața devreme și după-amiaza, lumina aceea călduță pe care o caută fotografii. Am încropit o pagină cu o poză de cover foarte puțin profi, pregătirea mea pe zona asta fiind minimă. Însă știam că pot scrie despre lucruri și aveam de gând să mă folosesc de asta. De poveste. Să fac poze de conținut urma să învăț, mi-am zis. Oricum procrastination is my middle name, este deja iulie și eu încă învăț.
Apoi, peste câteva zile, m-am gândit cm ar fi să ofer timp. Timp pentru ceva făcut exclusiv de mâinile mele, ce urma să fie valorificat. Pentru o cauză. Așa am ajuns să o cunosc pe Smaranda. Și s-a întâmplat prima ieșire Mufinarium în spatiul public, la ceea ce nu se voia a fi rampă ci o întâlnire cu prietenii. Ai mei și ai Smarandei. În cadrul unei expoziții de pictură având drept temă „Lucruri marunte”. Picturi expuse de Smaranda Milu Nemethi la Gallery Cafe, în parteneriat cu ANAV. Fără voia mea, lucrurile se așezau foarte frumos. Cu gesturi mărunte.
De aici până pe 26 noiembrie drumul a fost scurt. Când am promis că voi face 300 de brioșe, nu am cântarit. Cel mai mare dușman al meu, de când mă știu, a fost dubiul. Și cele mai frumoase experiențe acelea pe care nu le-am gândit prea mult.
Așadar, eram deja în vâltoarea lucrului promis. 2 zile de concediu, liber de marți seară până joi la prânz, pentru copt. Înainte de asta poate cel mult o săptămâna cu seri dedicate discuțiilor privind spațiul, promovarea (aici ajutorul Smarandei și al celor de la Gallery Cafe s-a făcut simțit), cumpărăturilor, cartoane cu prețuri, ambalaje, ingrediente, mesaje, telefoane, mail-uri date prietenilor și cunoscuților pentru a prezenta povestea și a mă asigura că vor fi acolo. Mi-am dorit foarte mult că lucurile să se așeze deși nu aveam habar cm se va desfășura totul. Iar eu fără control sunt mult în afara zonei de confort, asta e cert.
În ziua aceea a plouat. A plouat mult, parcă în ciuda noastră. O zi friguroasă de noiembrie. Și teama că oamenii nu se vor urni, că brioșele nu vor fi bune, că sunt prea multe sau prea puține, prea coapte sau prea puțin dulci, prea puțin aromate, că nu e suficientă umplutură, că ajungem cu ele sfărâmate, că nu sunt împachetate toate, ideile patetice ale unei gospodine anxioase, deh! Până la urmă au ieșit 270-280, la numarul aceasta am capitulat, cu scurt timp înainte de ora anunțată, cu un cuptor clasic ultra încins. Săracul, nu văzuse niciodată cantitatea aceea de aluat! Eram nedormită, cu nervii întinși și 4 oameni veniți să ajute la împachetat, cu 3 ore înainte de deschiderea vernisajului. Stiu, nu era o dramă. In mintea mea însa acela a fost momentul declic-ului, lucrurile erau sortite pieirii, am configurat rapid un scenariu-dezastru cu invitații sosind, mesele pentru expunere nearanjate, rușine cât cuprinde!!! Țin să-i mentionez pe cei aflați pe ultima sută lângă mine (Smaranda, Dan, Bogdan, mama) mi-au suportat starea, au impachetat, tăiat, măsurat cu viteză și ambiție :))) mă gândesc că nu a fost ușor. Merită amintiți. La fel și voi, cei ce ați venit să puneți umărul și ați dat timp. Sunteti toți în poze. Mulțumesc iară, destul de timid pentru cât de mult a contat, m-a bucurat foarte mult gestul vostru firesc, de apropiere.
Revăzând imaginile, puteam trece drept relaxată. Însă nu eram, deseori m-am întrebat ce naiba a fost în capul meu, de ce am intrat în asta complet nepregătită. Singurul lucru care m-a ținut a fost scopul final. Mi-am dorit să iasă bine și să fie promovată povestea, tablourile vândute, printurile vândute, brioșele vândute. Din păcate, uneori și cea mai pură formă de grijă ajunge să se exprime în diferite sume de bani. Mi-am dorit să aflați ce are de spus Smaranda, să vedeți ce frumos pictează, că există motivație chiar și în situații limită, că viața poate fi continuată, trăită. Că poți fi exemplu pentru cei ce suferă și trec prin ce treci tu. Că nu suntem singuri. Că resurse există doar că nu sunt totdeauna ușor de găsit. Că există o cale, un drum, pentru fiecare din noi.
La multe luni după mărturie stau pozele făcute de Dan Ioan Milu , zâmbetele, gândurile bune, prietenii și amintirea unei seri ce a trecut mult prea repede. Rămân în picioare dorința și deschiderea mea de a lua de la capăt lucrurile, ceva mai relaxat și având mai multă pricepere. Rămâne morala: fără ceilalți, lucrurile se fac extrem de greu. Fără interes și multa muncă, lucrurile nu se urnesc.
Mulțumiri din suflet celor ce au fost acolo, celor ce sunt aici, ce zăbovesc pe pagină, ce doar privesc ce mai fac sau aberez, celor ce le agresez vizualul cu poze nereușite, celor ce oferă feedback, celor ce au încercat ce fac și încă nu au fugit, celor ce mă inspiră, celor ce-mi oferă motivație, celor ce m-au ajutat pe parcursul ultimelor luni, celor ce se bucură de ceea ce fac și astfel mă bucură înzecit!
Mulțumesc Smaranda pentru lecții, răbdare, motivație!
Smaranda încă are nevoie de ajutor. O gasiti aici : http://www.smarandanemethi.com/
Și aici: http://helpsmaranda.com/blog/
Intre timp, pe Smaranda&Dan îi puteti întâlni pentru o cafea și o vorbă bună aici https://www.facebook.com/MiluCafeBucharest/
Câteva amintiri: https://www.facebook.com/smaranda.milu.nemethi/media_set?set=a.1726862567535799.100006362171283&type=3&__mref=message_bubble
https://www.facebook.com/smaranda.milu.nemethi/videos/o.195141490821876/1726662647555791/?type=2&theater
